Vrajitoare Club

Călătorii în lumea de Dincolo

Thomas Edison credea că sufletul era o unitate de particule microscopice putând lua diferite forme. Potrivit lui, aceste particule indestructibile păstrau memoria şi personalitatea noastră.

Medicul şi fizicianul Robert von Meyre spunea că energia nu moare niciodată şi că putea să se transforme îtr-o altă formă de energie.

Viaţa, care este de asemenea o formă de energie, nu moare niciodată. De asemenea, se mulţumeşte să-şi schimbe forma!

Oare capacităţile noastre de reanimare ar putea să pătrundă Dincolo? Doctorul anestezist francez Jean-Jacques Charbonnier, în cartea lui, intitulată Şapte motive bune, crede că da.

Iată ce povesteşte el: „Imediat după atacul meu cardiac, am ieşit din corpul meu. Eram pe tavan şi am văzut totul; am asistat la toate detaliile resuscitării mele. Doream să ţip la persoanele care încercau să mă readucă la viaţă să mă lase în pace, să mă lase să mor, dar nu mă puteau auzi. Eram extrem de bine şi nu aveam dorinţa de a reveni în corpul meu. Apoi am intrat într-un tunel. Mă scăldam într-o lumină de dragoste necondiţionată şi fericirea mea era de o putere de nedescris. Mi-am revăzut întreaga viaţă în cele mai mici detalii ale sale şi accelerat. Am resimţit binele şi răul pe care l-am făcut altora. Am întâlnit o fiinţă de lumină de o bunătate infinită care m-a întrebat ce am făcut în viaţă şi ce-am făcut pentru alţii.

Părinţii mei decedaţi au venit să mă primească pentru a-mi spune că trebuia să revin în corpul meu căci nu puteam din fericire să rămân cu ei deşi doream cu ardoare. Mi-au arătat o frontieră care era o limită pe care nu trebuia să o trec. În momentul când m-am întors în corpul meu, toate durerile mele pământene au revenit şi eram atât de trist să părăsesc această minunată lumină. Acum sunt foarte fericit căci ştiu că este o viaţă după moarte şi că într-o zi voi fi din nou în această lumină. Ştiu de asemenea că, pe acest pământ, cel mai important este de a şti să iubeşti şi să-i ajuţi pe alţii. Această experienţă mi-a schimbat viaţa. Nimic nu va mai fi ca înainte.

În 25 de ani de terapie intensivă, am fost capabil de a aduna sute de mărturii ale pacienţilor reveniţi dintr-o moarte clinică. Discursul reconstituit în liniile precedente este o sinteză condensată a acestor povestiri diferite; un fel de rezumat regrupând principalele caracteristici ale acestor călătorii singulare dincolo. Secvenţa evenimentului descris este aproape întotdeauna aceeaşi şi asta independent de culturi, filosofii, locuri de viaţă sau religie.

Nu există niciun factor predicator pentru a trăi experienţa; nici vârsta, nici sexul, nici statutul social, nici credinţele nu permit de a degaja predispoziţii speciale pentru a cunoaşte acest eveniment extraordinar. Cu toate acestea, nicio poveste nu se aseamănă într-adevăr căci fiecare exprimă trăirea sa cu sensibilitatea şi cultura sa. Totuşi, multe elemente recurente pe care le-am colectat sugerează că traseul este destul de mult aproape, întotdeauna la fel. Este ca şi cum ai cere unui tânăr eschimos, unei americance în vârstă sau unui senegalez de 50 de ani de a povesti o călătorie la Veneţia; poveştile lor vor fi foarte diferite dar în toate, se va observa destul de repede că toţi trei au plecat să viziteze acelaşi oraş.

De exemplu, un copil victimă a unui stop cardiac spune că a văzut un bărbat înalt care <se lumina singur> pentru a descrie fiinţa de lumină. Unii l-au întâlnit pe Iisus Christos, alţii pe Buddha, Fecioara Maria sau profetul Mohamed; divinitatea văzută în lumină se metamorfozează în funcţie de credinţe şi de religii. Un element este regăsi în 100 din 100 de cazuri: pentru cei care au cunoscut această experienţă, viaţa continuă după moarte şi există viaţa de apoi. Sunt fermi convinşi şi nimeni nu i-ar putea să-i facă să-şi schimbe părerea. Unul dintre ei mi-a zis într-o zi:

„Chiar dacă un om de ştiinţă a reuşit să dovedească prin A plus B că experienţa mea nu a fost decât o halucinaţie, nu l-aş crede nicio secundă căci sunt singur în fond de mine că ceea ce am trăit acolo era real; asta nu avea nimic de-a face cu un vis sau o halucinaţie!”

Potrivit ultimelor studii statistice, ar fi cel puţin 60 de milioane care au cunoscut această experienţă transcendentă după un stop cardiac: 4 % din populaţia din Vest (2,5 milioane de francezi, 12 milioane de americani), mult mai puţini în regiunile planetei unde posibilităţile de reanimare sunt aproape inexistente. Pot paria că odată cu banalizarea acestui gen de poveşti şi cu dezvoltarea defibrilatoarelor automate, vom asista foarte rapid la o multiplicare a poveştilor.

Moartea clinică este definită prin oprirea funcţiei cerebrale. Această stare poate fi obiectivă prin înregistrarea unei activităţi electrice neuronale nule; electroencefalograma (EEG) plată. Atunci când se obţin două (EEG) plate la un interval de patru ore timp de cel puţin douăzeci de minute în afară de narcoză (produse administrate în intravenos pentru a dormi) sau hipotermie, având în vedere că moartea clinică a devenit ireversibilă.

În aceste condiţii, este în măsură de a se debranşa pacientul de la aparatul respirator sau de a i se preleva organele pentru donaţii. De fapt, această stare corespunde limitelor noastre actuale de resuscitare şi este probabil ca în câţiva zeci de ani, aceasta să fie complet depăşită. Nu trebuie uitat că medicii din generaţiile precedente nu practicau masajele cardiace şi se mulţumeau de a semna un certificat de deces de fiecare dată când o inimă înceta să mai bată.

Recent, ştim că EEG devine plat în 15 secunde de la un stop cardiac. Ca şi în cele mai bune condiţii de supraveghere, cum este cazul îngrijirilor intensive, există o perioadă ireductibilă de cel puţin un minut pentru a oferi primul ajutor, se poate considera că toate victimele resuscitate după un stop cardiac au cunoscut o moarte clinică. Şi asta fără a mai lua în considerare persoanele izolate de la ţară ale căror inimi au repornit după câteva zeci de minute după intervenţia celei mai apropiate ambulanţe.

Studiile noastre au arătat că aproximativ 18 % dintre pacienţii resuscitaţi dintr-un stop cardiac au spus faimoasa experienţă descrisă la început. Termenii de near death experience (NDE) folosit de anglo-saxoni din anii şaptezeci, sau experienţa morţii iminente (EMI) sau experienţa de la frontierele morţii (EFM) sunt prin urmare acum complet depăşite. Este deci mai corect de a vorbi de experienţa morţii provizorii (EMP).

Moartea clinică este într-adevăr atunci când pacienţii sunt resuscitaţi deoarece activitatea cerebrală este nulă la momentul primului masaj cardiac. Proprietarul unei inimi oprite nu este aproape de moarte sau la frontierele morţii sau în stare de moarte iminentă; el este deja mort şi adesea de minute bune!”

(Visited 9 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Fantome

Paranormal

Enigme

Free counters!